Țara care i-a dat tenisului mondial pe Ilie Năstase, Ion Țiriac, Virginia Ruzici, Florența Mihai, Simona Halep și Irina Spîrlea a plecat în Polonia să se lupte, pe terenul de tenis, cu liderul mondial și cu coechipierele sale a suit în avion o jenantă oaste de strânsură.
Nu mai insist asupra motivelor pentru care închipuitele Simona Halep și Sorana Cîrstea i-au dat cu flit (și) noului căpitan nejucător Horia Tecău, nici el chiar oricine în tenisul mondial, ba dimpotrivă. Le știu toți iubitorii sportului, nu mai insist. Fiecare om e liber să-și gestioneze viața, cariera și imaginea după cum îl duce capul sau îl mână interesele și frustrările. Așa că România a ajuns să fie reprezentată oficial, într-o competiție sportivă interțări, între altele, de Andreea Prisăcariu.
Mărturisesc că sunt câteva luni de zile de când, în calitate de consumator de presă, nu de prestator în domeniu, fac un studiu de caz urmărind știrile despre creatura bizară nominalizată mai sus. Cu excepția calității de jucătoare de tenis, (auto)atribuită cu o lejeritate înspăimântătoare, nimic din mediatizarea domnișoarei cu pricina nu are legătură cu tenisul. Numărul de tatuaje (sper că am reținut bine, 24), conversațiile private pe instagram, pasiunile fotbalistice, astea-s subiectele „știrilor” despre o sporitvă în puterea vârstei care n-a mai bătut pe nimeni pe teren de când cu lupii albi. Mai nou, cică-i prietenă din fragedă pruncie cu megastarul polonez Iga Swiatek, da’ nu știe dacă o mai recunoaște lidera clasamentului mondial.
O să-mi spuneți că tabloidul vinde în zilele noastre. Așa e, v-o confirm apăsat din experiența profesională proprie. Nu-s nici eu vreo fecioară în domeniu, dar măcar viața m-a învățat că scilipiciul trebuie aplicat, totuși, pe ceva. Or, în cazul Andreei Prisăcariu, lipsește cu desăvârșire acel ceva. Dincolo de asta, cu toată dragostea, eu am înțeles că Federația Română de Tenis nu a deplasat echipa reprezentativă în Polonia la Ziua Mondială a Bâlciului. Sau, cel puțin, în naivitatea mea, așa-mi inchipui. Dacă, totuși, greșesc, atunci alegerea e perfect justificată și întărită de prestația ei suprarealistă de la conferința de presă. Vorbele de golancă, mestecate și regurgitate grețos, asezonate cu râsul de posedat aflat în preambulul exorcizării, ar face invidios orice șef de bandă columbiană de cartier. În esență, asistăm (sper că nu-s singurul) la exportul unei rușini fără margini pentru însăși noțiunea de sport, că despre civilizație nici nu mai îndrăznesc să-mi fac iluzii.
Dacă ne ajută cu ceva, nu suntem singuri pe strada asta. La englezi, spre exemplu, se poartă Jack Grealish. Un soi de David Beckham în mizerie, un pârât dăruit degeaba de Dumnezeu, umflat cu pompa de mașinăria publicitară infernală din spatele lui, ale cărui singure realizări concrete sunt, evident, numărul de tatuaje și bețiile de oțetar ratat prin birturile cu ștaif. Ceea ce nu l-a împiedicat să devină, dacă nu greșesc, cel mai scump transfer din Premier League și aparat de scos bani din gambele de atlet și freza de Don Juan ratat. Dar măcar cetățeanul Grealish a ajuns în poziția socială privilegiată pe care se lăfăie profitabil după ce a prestat convingător pe teren la Aston Villa
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER